Acasa
Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.
Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.
Caracterul și cauzele cruciadelor
Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.
Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări da mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.
Cruciada I (1096-1099)
Prima cruciadă. Expediția sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac, și expediția cavalerilor grupați în patru corpuri principale de oaste, conduse de: Godefroy de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Hugues de France, fratele regelui Filip I și Robert Courtheuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Bohemund de Tarent și Tancred de Sicilia.
Masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia și Ungaria. Împăratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburările în oraș, i-a transportat pe cruciați pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrați de trupele selgiucide sau făcuți prizonieri și duși în robie.
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz, anunțând prin aceasta caracterul sângeros și de jaf ce aveau să-l îmbrace expedițiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înțelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cruciații au respins armata selgiucidă și au cucerit Niceea și Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat șapte luni, dar în cele din urmă a fost și ea ocupată (1098). Cruciații au trebuit să-lupte cu musulmanii încă un an pentru a-și croi drum spre Ierusalim. Dar în anul 1099 Ierusalim a căzut în mâinile lor.
În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Principatul de Galileea comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin și altele. Organizarea lor este cunoscută din "Așezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul german al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.
Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.
Caracterul și cauzele cruciadelor
Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.
Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări da mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.
Cruciada I (1096-1099)
Prima cruciadă. Expediția sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac, și expediția cavalerilor grupați în patru corpuri principale de oaste, conduse de: Godefroy de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Hugues de France, fratele regelui Filip I și Robert Courtheuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Bohemund de Tarent și Tancred de Sicilia.
Masele populare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia și Ungaria. Împăratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburările în oraș, i-a transportat pe cruciați pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrați de trupele selgiucide sau făcuți prizonieri și duși în robie.
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz, anunțând prin aceasta caracterul sângeros și de jaf ce aveau să-l îmbrace expedițiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înțelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cruciații au respins armata selgiucidă și au cucerit Niceea și Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat șapte luni, dar în cele din urmă a fost și ea ocupată (1098). Cruciații au trebuit să-lupte cu musulmanii încă un an pentru a-și croi drum spre Ierusalim. Dar în anul 1099 Ierusalim a căzut în mâinile lor.
În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Principatul de Galileea comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin și altele. Organizarea lor este cunoscută din "Așezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul german al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.